Peti Coman

Acest lucru ţine cu siguranţă de nivelul de încredere pe care fiecare femeie îl are în ea însăşi la momentul la care trăieşte o asemenea experienţă. Cu cât o femeie este mai stăpână pe gândurile, emoţiile şi acţiunile ei, cu atât ea este mai ancorată în realitate. Ancorarea în realitate ne permite tuturor să observăm lucrurile din jurul nostru, să vedem şi să simţim că totul se întâmplă cu adevărat. Când o femeie este ancorată în prezent, în ceea ce trăieşte imediat, ea vede foarte clar cum este privită, simte sau nu simte fiori dacă privirea ei întâlneşte privirea celuilalt şi, mai mult, percepe privirea celuilalt încărcată de energie psihică pozitivă sau negativă. Încrederea în propria persoană se învaţă. Pur şi simplu este o abilitate care se poate dobândi prin exerciţii psihologice fundamentate pe descoperire, autocunoaştere şi creştere personală. Subiectul „relaţie serioasă” este înţeles diferit de către bărbaţi şi femei, pentru că femeile sunt diferite de bărbaţi şi bărbaţii sunt diferiţi de femei. Înţelegerea acestei diferenţe este secretul unei relaţii amoroase constructive. Aşadar, după modul în care suntem făcuţi, structuraţi din punct de vedere psihologic, femeile au mai multă nevoie decât bărbaţii a fi protejate, de aceea există o mai mare nerăbdare din partea acestora de a aborda subiecte sensibile de genul „relaţie serioasă”. Dar ce înseamnă o relaţie serioasă?.... O relaţie serioasă este apanajul persoanelor serioase, adică a persoanelor care îşi doresc să se ţină cont de existenţa lor într-o relaţie, să se ţină cont de nevoile lor, de dorinţele lor exprimate. Cred că este important ca femeia să-şi cunoască propriile sentimente, nevoi, dorinţe cu privirea la „întâlnirea cu celălalt”, cu alte cuvinte, să se cunoască pe ea suficient de mult aşa încât să se iubească sănătos. O femeie care ştie, care a învăţat să se iubească pe ea însăşi sănătos, se deschide în relaţia cu celălalt şi oferă posibilitatea bărbatului de lângă ea să înveţe despre ea. La rândul său, un bărbat are nevoie să „înveţe” despre măsura „seriozităţii” relaţiei cu o femeie, despre cum anume să se comporte cu ea, despre cum să o iubească etc. Eu cred că momentul abordării acestui subiect sensibil într-o relaţie coincide cu momentul în care femeia a dobândit abilitatea de a se iubi pe ea însăşi. Înţelegerea sexualităţii este diferită la femei faţă de bărbaţi. Pentru bărbaţi sexualitatea reprezintă măsura puterii lor asupra lumii. Cu cât „cuceresc” mai multe femei, cu atât ei se simt mai puternici, mai dominatori. Acesta este un dat natural, face parte din natura fiinţei lor. De cealaltă parte, femeile asociază sexualitatea cu maternitatea şi o înţeleg ca atare: au nevoie de dorinţă, de tandreţe, de blândeţe, de afectivitate în acţiunile lor către intimitate. Dacă se ţine cont de aceste caracteristici importante ale fiinţei noastre de femeie şi bărbat, cred că „drumul” până la primul contact sexual coincide cu starea de a fi îndrăgostit de celălalt. În mod firesc, educaţia cu privire la egalitatea dintre sexe promovată de către toate societăţile contemporane ar trebui să constituie un argument important în favoarea emancipării femeii. Câţi parteneri de relaţie a avut o femeie sau câte partenere de relaţie au existat în viaţa bărbatului până la momentul întâlnirii celor doi, constituie viaţa privată a fiecăruia dintre ei, şi în general, intimitatea oricărei persoane. Intimitatea persoanei constituie lumea sa intimă, interiorul, experienţele personale care formează şi conturează partea cea mai profundă a fiinţei umane. Este foarte important să existe un nivel ridicat de înţelegere a intimităţii fiinţei umane ca să conteze mai puţin deciziile pe care le-a luat în anumite momente ale istoriei personale, acestea sunt decizii personale. Este la fel de important să conteze mai mult existenţa persoanei ca fiinţă. Însă acest lucru se realizează prin educaţie, aderarea la un sistem de valori, un sistem de credinţe. O persoană poate să trăiască virginitatea şi psihologic. Persoanele care trăiesc asemenea experienţe provin din familii cu educaţie rigidă, sau nu au beneficiat de educaţie despre propria sexualitate. Câţi dintre noi vorbesc fără reţineri despre sexualitate, nu mai întreb câţi dintre noi ştiu, cunosc şi verbalizează despre propria sexualitate? Bărbaţii care trăiesc tensiuni legate de virginitatea partenerei nu sunt pregătiţi pentru a accepta femeia în plinătatea ei, cu partea ei cea mai profundă, cu intimitatea ei, cu lumea sa interioară. Aceştia nu au suficientă maturitate interioară să devină capabili de a accepta să iubească fără condiţii. O femeie care nu acordă atenţie unui bărbat, nu este prezentă în relaţie cu el, nu poate să se bucure împreună cu el de momentul întâlnirii. Există o pierdere în treaba asta, şi anume o pierdere de natură afectivă. Rolul femeii într-o relaţie amoroasă este acela de a oferi suport afectiv, aşa după cum rolul bărbatului este acela de a oferi siguranţă, protecţie. Dacă ea dezvoltă încredere în propria persoană, adică are încredere în sine, atenţia acordată partenerului este satisfăcătoare şi rolul de a oferi suport afectiv este îndeplinit. Ea poate să îl aprecieze necondiţionat, natural, pentru că există în viaţa ei, pentru că petrec timp împreună, pentru fiecare gest către ea pe care acesta îl manifestă în relaţia amoroasă etc. Un bărbat are nevoie de atenţie şi de libertate în acelaşi timp, pe toată durata relaţiei. Măsura atenţiei şi libertăţii acordate partenerului de relaţie depinde de nivelul încrederii în propria persoană. Cu cât încrederea în propria persoană este mai mare, cu atât creşte încrederea în celălalt şi partenerul se simte mai liber. Aceasta este definiţia iubirii autentice, necondiţionate. Există două situaţii cu care trăim în fiecare moment, situaţii pe care noi, ca fiinţe relaţionale, suntem puse să le gestionăm: controlul asupra realităţii şi controlul asupra propriei persoane. Acestea sunt cele două relaţii importante din viaţa noastră care spun întotdeauna ceva despre noi, care spun cât de puternici suntem sau cum am devenit… Ele reprezintă, dacă vreţi, două instrumente cu care putem să aflăm dacă partenerul se bucură sau nu de momentul întâlnirii. Cu alte cuvinte, o persoană care are un nivel bun de autocontrol şi se află într-o coerenţă cu propria persoană, are o stimă de sine ridicată şi simte pozitiv în relaţia el şi cu celălalt. Asta înseamnă că primeşte în conformitate cu ceea ce simte şi este o persoană matură emoţional, autonomă, independentă, pregătită să ofere, puternică. De cealaltă parte, o persoană spune altceva decât simte atunci când are o stimă de sine scăzută, când nu are încredere în sine, când are tendinţa de a-i controla pe ceilalţi.

Despre familie cunoaştem că reprezintă prima formă de comunitate a omenirii. Când vorbim despre familie experimentăm despre: comuniune, umanitate, descoperire, dezvoltare, evoluţie, împlinire, rădăcini.

• Comuniune - comuniunea cu celălalt într-o formă organizată, care conferă siguranţă, deopotrivă, celor care au decis să acţioneze înspre împlinire.
• Umanitate - umanitatea regăsită în preajma celuilalt de fiecare dată când avem tendinţa să ne pierdem pe noi înşine.
• Descoperire - descoperirea celuilalt în fiecare gest care ne defineşte o părticică din infinitatea sinelui.
• Dezvoltare - dezvoltarea a ceea ce ne conduce către întâlnirea cu celălalt, întâlnire necesară datorită faptului că nu putem vieţui unii fără ceilalţi.
• Evoluţie – experienţa evoluţiei noastre este argumentul creşterii personale şi amprentele pe care le ducem mai departe pentru a contribui la evoluţia şi întregirea lumii.
• Împlinire – familia este fundamentul pe care umanitatea descoperă împlinirea personală.
• Rădăcini - rădăcinile noastre reprezintă certitudinea şi motivaţia de bază a experimentării vieţii; cadrul pe care familia îl oferă fiinţei umane în acest sens nu poate fi estimat.

Din toate timpurile, societăţile lumii s-au format şi au evoluat fundamentate fiind pe procesele evolutive specifice conotaţiilor familiale; în acest sens, o societate devenea emblematică pentru era de apartenenţă, datorită relaţiilor reprezentative din cadrul familiilor în perioadele istorice respective. Familia defineşte o societate într-un anumit stadiu de civilizaţie şi, în acelaşi timp, marchează profund destinul fiecărui individ. Ea este întâia şi principala sursă de socializare, de formare a resurselor personale; ea oferă şi induce copiilor şi tinerilor anumite valori, norme, atitudini şi comportamente.

Ce înseamnă în România, familia care „compune” societatea anilor 2008, pentru tânărul şi copilul care au învăţat că trăiesc pentru a-şi îndeplini sarcinile faţă de proprii părinţi? În ce fel este marcată existenţa copilului şi tânărului anilor 2008, dacă părintele cu care convieţuieşte îi spune încă: „eu te-am făcut, eu te omor?”

Climatul din mediul familial poate fi relevant pentru indivizi prin iubirea şi/sau conflictele cu părinţii, precum şi prin gradul de iubire/conflicte între părinţi; copilul care trăieşte într-un mediu familial sănătos, dezvoltă mecanisme de adaptare sănătoase care conduc la o bună înţelegere a relaţiilor interpersonale şi are urmări pozitive în promovarea stabilităţii şi armoniei, mai departe, în familia viitoare. Atunci când decidem să ne desprindem de familia de origine, putem acţiona în maniere diferite: fie trăim o mare bucurie că ne desprindem de un mediu strict, riguros, plin de reguli, în care libertatea de exprimare a gândurilor şi sentimentelor este interzisă, iar viaţa şi modul în care acţionăm se află sub controlul părinţilor; fie suntem inundaţi de o imensă tristeţe pentru că ne desprindem de mediul „cald” de acasă, lipsit de asumarea responsabilităţilor, acolo unde tot universul nostru are graniţe bine „păzite” şi ne creează sentimente de siguranţă.

Acestea sunt, dacă vreţi alegerile pe care un tânăr le are la îndemână ca să construiască viitorul! Numai două! Şi nu numai că sunt atât de puţine alegeri, mai este şi faptul că cele două alegeri se află la extreme...

Cu toţii probabil am trăit tensiuni, bucurii, tristeţi etc. în familie; face şi asta parte din experienţa personală şi mai ales, fără această experienţă, nu putem evolua. Momentul alegerii partenerului conjugal este cel puţin la fel de important cu acela al autodescoperirii. De aceea este nevoie de exerciţiu pentru a dobândi curajul şi îndrăzneala de a alege.

Copiii şi tinerii societăţii româneşti sunt condamnaţi să trăiască vieţile adulţilor importanţi din preajma lor. Părintele spune: „te-am făcut ca să ai grijă de mine!”. Pentru asta, ei – copiii şi tinerii nu au voie să trăiască viaţa lor, să o exerseze. Ei există pentru a răspunde aşteptărilor generaţiei părinţilor lor, generaţie care a „suferit şi s-a sacrificat” pentru ca ei să existe. Ei sunt generaţia care nu învaţă iubirea. Ei sunt generaţia care învaţă cel mai bine să se simtă vinovaţi că visează, altfel decât părinţii lor. Ei sunt generaţia care pleacă în Canada, sperând să scape de răspunderea de a fi părinţii părinţilor lor.

Persoana care manifestă comportament agresiv are în istoria sa de viaţă, aproape întotdeauna, experienţe în care el a fost în rol de victimă, rol „învăţat şi exersat” îndelung în familia de origine. Dacă ne referim la profilul agresorului, descoperim multe asemănări între el şi victimă. Nu este paradoxal acest lucru, deoarece sunt amprentele, urmele momentelor pe care agresorul le-a trăit atunci când a fost el însuşi în postura de victimă.

În legătură cu profilul persoanei agresive, interesant este faptul că întâlnim comportamente asemănătoare cu ale victimei, dacă privim din unghiul celor trei direcţii sau componente ale stime de sine – iubirea de sine, imaginea de sine (concepţia arhetipală despre sine) şi încrederea în sine.


• Iubire de sine scăzută

De obicei, agresorul are o istorie personală în care a trăit o formă sau alta de abuz. O stimă de sine scăzută înseamnă trăirea unor sentimente mai mult negative decât pozitive, ceea ce conduce ambivalenţă . Putem vorbi despre neadaptare socială ca fiind cea mai concludentă consecinţă a unei stime de sine scăzute.

Relaţii interpersonale schimbătoare, nesigure nestatornice, de scurtă durată pentru că cere de la ceilalţi iubire, el nefiind capabil să ofere.

Agresorul nu este capabil să ofere în relaţiile interpersonale, el este centrat pe a primi de la ceilalţi. A oferi este o atitudine pozitivă în relaţionarea directă cu celălalt, care se învaţă din relaţiile cu persoanele semnificative. „Primesc necondiţionat în primul an de viaţă, ca mai târziu, să primesc numai dacă dau şi eu la rândul meu”; în trauma psihică generată de comportamentul abuziv, intervine neputinţa de a oferi în relaţie cu celălalt. De aceea, persoana care manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi, trăieşte relaţia în care îi determină pe ceilalţi să trăiască eşecul sau să creeze conflict: „tu eşti de vină, tu mă provoci şi de aceea te lovesc!”

Această situaţie rezidă din faptul că agresorul nu are capacitatea de a-şi exprima sentimentele, lucru care atrage după sine tensiuni interioare pe care nu le poate gestiona şi, de aceea recurge la violenţă pentru a exterioriza aceste tensiuni. Tendinţa agresorului este aceea de a deţine controlul asupra situaţiei, a mediului, deci a relaţiei; nu reuşeşte pentru că nu are exerciţiul autocontrolului şi generează control asupra persoanelor din preajma lui. Experienţele din istoria personală de viaţă „l-au învăţat” că, dacă nu „controlează” mediul, este posibil să sufere. De exemplu, un „mediu” care determină suferinţă este moartea unui părinte sau suferinţa manifestă a celuilalt, în coroborare cu incapacitatea de a acţiona în plan real pentru a îndepărta acea suferinţă, a nu o mai trăi.

Trăieşte intens sentimentul de vinovăţie şi îl proiectează pe ceilalţi. (ceilalţi sunt de vină pentru ceea ce i se întâmplă rău, lui:„tu eşti de vină pentru că mă provoci şi de aceea te-am lovesc!”).

Prin manifestarea controlului asupra persoanelor apropiate confirmă nivelul scăzut al diferenţierii sinelui (adică, el nu este separat emoţional de familia de origine, de persoanele importante din viaţa lui; încă prioritar în viaţa lui sunt părerile părinţilor, a bunicilor etc.), iar acţiunile lui în relaţie cu ceilalţi sunt punitive; adică îi obligă pe ceilalţi să fie ca el, să gândească la fel ca el, să simtă la fel ca el, să acţioneze la fel ca el etc., de fapt, să fie o prelungire la „el”, aşa încât să poată deţine controlul total partenerului de relaţie şi asupra mediului în care trăieşte. Se simte vinovat pentru că, în istoria sa, a existat un „moment” în care a pierdut controlul asupra mediului (atunci când a fost abuzat la rândul său, atunci când a pierdut o persoană dragă, atunci când a trăit un abandon, divorţ al părinţilor etc.), nu a putut să facă faţă şi a suferit. Decizia pe care agresorul o ia, în plan inconştient, desigur, este aceasta: „mai bine să preiau eu controlul asupra mediului, decât să îl controleze alţii şi să sufăr din nou!”. Prin aceasta, el îi obligă pe ceilalţi să răspundă controlului şi aşteptărilor lui, ca să nu se repete istoria, adică să nu mai sufere, transformând persoanele cu care relaţionează în victime fără identitate, fără păreri, fără a putea decide cu privire la ele însele etc.


• Concepţia despre sine negativă

Se desconsideră ca persoană, de aceea nu îi consideră pe ceilalţi.

Importanţa pe care o persoană o acordă sieşi este aceeaşi pe care, în perioada copilăriei, părinţii o acordă copilului ca fiinţă, ca existenţă. Adică, părinţii sunt responsabili, dacă vreţi, de concepţia despre sine a copilului şi mai târziu, concepţia despre sine influenţează indubitabil viaţa relaţională şi modul în care funcţionăm ca adulţi. Aşteptările părinţilor trebuie să fie realiste, altfel, concepţia despre sine se poate altera; agresorului adult i-a fost distorsionată concepţia despre sine, atunci când părintele său l-a lovit şi i-a spus cât este de dezamăgit pentru acţiunile întreprinse, atunci când nu a primit apreciere pentru alegerea sau alegerile făcute. Adult fiind, el nu învaţă să aprecieze în relaţiile personale. Merge mai departe şi construieşte acel mediu în care pune la îndemână situaţiile ce produc dezamăgire, cu scopul de a perpetua mediul în care el a crescut şi, paradoxal, în care crede că se simte cel mai bine.


• Încredere în sine scăzută

Nu poate gestiona maniera în care acţionează în situaţiile importante şi apelează la violenţă pentru a obţine puterea şi controlul.

Încrederea în sine desemnează setul de credinţe care conturează capacităţile de a acţiona eficient în tot ceea ce întreprindem. Ce am învăţat de la părinţii noştri despre eşec, spre exemplu, poate întregi sau nu, credinţa că suntem capabili, că avem resurse şi că merităm să credem în ele, pe de o parte. Pe de altă parte, este necesar ca resursele personale de care dispunem, să fie folosite, pentru că altfel acestea îşi pierd consistenţa, valoarea.